Cu totii ne nastem datori fata de lume si aceasta datorie creste pe masura ce imbatranim. Daca suntem intelepti in Duhul, vom avea grija sa inversam rolurile si sa indatoram lumea fata de noi. Putem face asa ceva doar slujindu-ne generatia dupa voia lui Dumnezeu inainte de a fi prea tarziu. Pacea inimii castigata prin refuzul de a purta jugul comun al compasiunii omenesti este o pace nevrednica de un crestin. A cauta linistea astupandu-ne urechile la strigătele durerii umane inseamna a deveni nu crestini, ci un fel de stoici degenerati care nu au nicio legatura nici cu stoicismul, nici cu crestinismul. Marturia unui urmas adevarat al lui Hristos poate suna cam asa: Placerile si comorile lumii nu ma mai atrag de acum inainte. Ma consider rastignit fata de lume si consider lumea rastignita fata de mine. Dar multimile care i-au fost atat de dragi lui Hristos nu mi vor fi mai putin dragi. Daca nu pot preveni sinuciderea lor morala, ii voi boteza cel putin cu lacrimile mele omenesti. Nu vreau nicio binecuvantare pe care sa nu o pot imparti. Nu caut nicio spiritualitate pe care trebuie sa o castig cu pretul uitarii faptului ca oamenii sunt pierduti si fara nadejde. Daca, in ciuda a tot ceea ce pot face eu, ei vor pacatui impotriva luminii si vor aduce asupra lor mahnirea unui Dumnezeu sfant, atunci nu trebuie sa-i las sa mearga pe drumul lor trist fara a plange pentru ei. Nu pot suferi o fericire pe care trebuie sa o cumpar cu ignoranta. Resping un cer in care trebuie sa intru inchizandu-mi ochii la suferintele semenilor mei. Aleg mai degraba o inima zdrobita, decat orice fericire care ignora tragedia vietii umane si a mortii umane. Chiar daca eu, prin harul lui Dumnezeu in Hristos, nu mai sunt sub pacatul lui Adam, tot voi simti o obligatie de a fi plin de compasiune pentru intreaga rasa nenorocita a lui Adam si sunt hotarat sa cobor pana in mormant sau sa urc pana in cerul lui Dumnezeu, plangand pentru cei pierduti, care pier. si astfel voi face prin puterea pe care mi-o va da Dumnezeu. Amin.
