Încă din copilărie am iubit poezia. Acest lucru mi-a fost plantat în minte și în inimă mai ales de faptul că l-am avut ca dascăl, în clasele I, a VI-a și a VII-a, pe poetul Vasile Bucur. Din păcate, clasele a II-a-a V-a le-am făcut în limba maghiară, fiind perioada de ocupație a Transilvaniei. Așadar, după terminarea războiului am continuat școala primară din satul meu natal cu acest mare poet care m-a inspirat spre poezie. M-am născut în zi de mare sărbătoare creștină mondială, adică la 21 mai 1932, de sfinții Constantin și Elena, împărații romani care au decretat pentru prima dată libertatea conștiinței creștine în Imperiul Roman.
Cred că nu aș fi înțeles niciodată cu adevărat iubirea, dacă Cel Preaînalt nu alegea să vină printre muritori. Cu o smerenie adâncă a luat trup de om, ce urma să și ducă planul salvator la o deplină împlinire, orchestrat în detaliu de Dumnezeu. Avea să schimbe cursul vieții omenești, să restabilească pierduta armonie între Cer și pământ, între Dumnezeu și om, între Olar și lut, între Creator și-a Sa lucrare, să rupă blestemul morții veșnice și să răscumpere odată pentru totdeauna pe acel ce era plămădit după Chipul Său, însă datorită păcatului a ajuns înstrăinat de Dumnezeu. Acea dragoste copleșitoare, pură, cu esență divină, aducea hotărârea Celui Veșnic să aleagă drumul printre noi. Noi, cei atât de vremelnici, murdăriți și sfâșiați de păcat, noi cei ce eram captivi în lanțurile plumbuite ale neputințelor noastre, noi cei dedați la moarte având o sentință definitivă, pentru noi cei nevrednici, s-a găsit Unul Vrednic, să ia întreaga vină a păcatului nostru, asupra Lui.
