Studiile kantiene românești s-au concentrat în principal asupra filozofiei sale teoretice și morale și asupra analizei posibilității cunoașterii științifice. Ele s-au aplecat mai puțin asupra filozofiei politice și a dreptului, asupra esteticii sau asupra filozofiei religiei. Deși există semne că aceste domenii, pînă acum neglijate, încep să capteze atenția specialiștilor, ceea ce lipsește încă – în opinia mea – este o mai profundă fundamentare istorică a filozofiei lui Kant. Prin aceasta nu mă refer la obișnuita descriere „eroică” a lui Kant, prezentarea sa drept un uriaș al gîndirii, care îi eclipsează pe toți premergătorii săi. Mă gîndesc aproape la o abordare opusă, care să acorde o privire mult mai atentă tradiției care l-a precedat, sau cel puțin unor aspecte ale acesteia. O astfel de fundamentare istorică profundă caută să scoată la iveală trăsături-cheie sau poate esențiale ale gîndirii sale, tocmai prin mutarea accentului (și nu negarea) de la unicitatea sa, la stabilirea unor legături mult mai strînse cu convingerile, aspirațiile și obsesiile adînc înrădăcinate ale filozofilor moderni de dinaintea sa. Această metodă ne dă șansa de a (re)descoperi aspecte ale gîndirii unui filozof pe care nu mai sîntem în stare să le percepem, dat fiind propriile noastre prejudicii (în sensul conferit de Gadamer), care sînt altele decît cele ale unui gînditor din secolul al XVIII-lea.
Pentru a-l înțelege pe Kant trebuie să îl situăm în linia marilor săi predecesori Descartes, Spinoza, Newton, Locke, Leibniz, Wolff, Hume și alții. Însă din moment ce Reforma și reacțiile față de aceasta au modelat curentele metafizico-teologice care l-au precedat, în special în teritoriile germane, e necesar de asemenea să înțelegem mai bine figuri ca Luther și Calvin, precum și tradiția filozofiei și teologiei protestante pe care aceștia au inaugurat-o. Prin aceasta nu afirmăm vreo influență directă a lui Luther asupra lui Kant, nici nu-l transformăm pe Kant în „filozoful protestantismului“, după titlul unui odată faimos eseu al lui Friedrich Paulsen, ci propunem un principiu hermeneutic folositor. (Edward Kanterian)
De fiecare dată cînd filozofia vrea să se redefinească (ori să se reinvente-ze), are de înfruntat teologia. S-a scris mult despre contaminarea teologiei de către filozofie, însă, odată cu cartea lui Kanterian, ar trebui regîndită istoria filozofiei și din perspectivă inversă, a lipsei de imunitate a filozofiei în fața teologicului. (Florin George Călian)
Kanterian posedă o erudiție vastă și o inteligență rafinată. (Anthony Kenny)
