Probabil ca l-ati cunoscut pe John Bunyan prin cartea scrisa de el, "Calatoria crestinului". Citindu-i cartea, poate s-a nascut in voi dorinta de a-l cunoaste mai mult pe acest copil al lui Dumnezeu.Cartea aceasta este ceea ce ne-a lasat el scris despre sine.Va invitam sa priviti la felul in care S-a plecat Isus Hristos spre acest biet pacatos. El inca o face! Marit sa-I fie Numele!
Fragmente sugestive:
Într-adevăr, poftele cărnii îmi dominau bietul suflet cu aşa o putere, încât dacă nu ar fi intervenit un miracol al harului preţios, nu doar că aş fi pierit de lovitura dreptăţii veşnice, ci m-aş fi expus loviturii legilor care aruncă pe oameni în dizgraţie şi ruşine în faţa întregii lumi.
Eram împiedicat să iau în considerare faptul că păcatul mă va osândi indiferent de religia pe care o urmam, dacă nu eram în Hristos; nici nu m-am gândit vreodată că aşa stau lucrurile. „Truda nebunului oboseşte pe cel ce nu cunoaşte drumul spre cetate” (Eclesiastul 10:15).
Prin urmare, m-am apucat de o reformare exterioară, atât în vorbire cât şi în trăire şi mi-am pus înainte poruncile ca fiind calea către cer. M-am străduit să păzesc poruncile şi, credeam eu, câteodată le păzeam destul de bine şi atunci eram mângâiat. Totuşi, din când în când, încălcam câte una şi îmi tulburam conştiinţa. Dar mă pocăiam, spuneam că îmi pare rău şi Îi promiteam lui Dumnezeu că mă voi purta mai bine data viitoare şi astfel primeam din nou ajutor. Atunci credeam că Îi sunt pe plac lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor din Anglia.
Dar, nenorocitul de mine, încă nu Îl cunoşteam pe atunci pe Isus Hristos şi căutam să-mi făuresc o neprihănire a mea; şi aşa aş fi pierit dacă Dumnezeu nu ar fi fost milostiv faţă de mine.
Şi la rugăciune eram foarte tulburat în perioada aceasta. Uneori mi se părea că îl simt în spatele meu trăgându-mă de haine. În timpul rugăciunii stătea mereu de mine să închei rugăciunea, să mă opresc, să mă grăbesc că m-am rugat destul şi să nu mai stau în rugăciune; mereu mă distrăgea. Uneori îmi punea în minte gânduri nelegiuite ca acestea: că trebuie să mă rog lui sau pentru el – m-am gândit uneori la acel ‚te vei arunca cu faţa la pământ’ sau „dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Mat. 4:9).
În zile ca acestea nu mă lăsa să îmi mănânc mâncarea în linişte, ci chiar când stăteam la masă trebuia să mă duc să mă rog. Trebuia să-mi las mâncarea în clipa aceea, chiar atunci – o astfel de sfinţenie falsificată avea diavolul. Când eram ispitit în felul acesta, îmi spuneam în mine însumi: ‘Acum sunt la masă, lasă-mă să termin.’ ‘Nu’, îmi răspundea el, ‘trebuie să te rogi acum, altfel nu Îi faci pe plac lui Dumnezeu şi Îl dispreţuieşti pe Hristos.’ Aşadar eram foarte chinuit de aceste lucruri şi, din cauza naturii mele păcătoase, mi-am imaginat că acestea erau impulsuri din partea lui Dumnezeu, iar dacă refuzam să le fac, Îl respingeam pe Dumnezeu; şi nu eram oare la fel de vinovat că nu am ascultat ispita diavolului ca şi atunci când aş fi încălcat Legea lui Dumnezeu?
Apoi am început să tremur foarte tare, în aşa fel încât zile întregi trupul meu dar şi mintea mea se zguduiau din pricina acestei conştientizări a judecăţii cumplite a lui Dumnezeu. Simţeam cum stomacul mi se încălzea şi mă ardea din pricina terorii şi uneori parcă oasele pieptului mi se desfăceau.
După ce am analizat separat păcatele sfinţilor şi am văzut că al meu le întrecea pe fiecare, mi-a venit ideea să pun toate păcatele lor la un loc faţă în faţă cu al meu să văd dacă nu cumva găsesc o încurajare. Căci chiar dacă păcatul meu este mai mare decât al oricărui altuia, totuşi dacă le-ar egala pe toate celelalte împreună, atunci există speranţă. Sângele care poate să spele toate păcatele lor, poate să spele şi păcatul meu, deşi este la fel de mare sau chiar mai mare decât toate ale lor împreună. Aici am inclus păcatul lui David, al lui Solomon, al lui Manase, al lui Petru şi al tuturor celorlalţi care au săvârşit păcate mari şi mă străduiam într-un mod obiectiv să agravez şi să măresc păcatele lor în anumite circumstanţe.
