„Nu pot incheia aceasta scrisoare fara sa pomenesc fie si in treacat acea experienta misterioasa si tacuta pe care o numim iluminare si care ii deschide omului ochii mintii spre a vedea si intelege intr-o strafulgerare voia lui Dumnezeu.” (Scrisoarea LXIX)
„Nu-mi pare rau de continutul ultimei scrisori, daca socotesti ca ti-a prins bine. M-am bucurat afland ca si tu te-ai regasit in ceea ce ti-am scris... Asta inseamna ca avem acelasi Dascal, la picioarele caruia ne-am asezat amandoi destul de devreme, alegandu-ne astfel partea cea buna, precum odinioara Maria, sora lui Lazar din Betania. Se vede ca si aceste suferinte pe care le induram, invaluiti in taina tacerii, fac parte din arsenalul pedagogic al Marelui Invatator, Hristos. Numai ca durerile sufletesti impovareaza mult mai mult decat durerile trupesti. Si tu sti asta! Nu ma indoiesc nicio clipa ca si in dreptul Mantuitorului nostru, cata vreme a fost pe pamant, Dumnezeu S-a folosit de astfel de suferinte pentru a-L face desavarsit (Evrei 5: 8,9). Crezi ca degeaba a fost El vazut de profeti ca fiind „Un om al durerii si obisnuit cu suferinta” (Isaia 53: 3)? Si-apoi, fratele meu drag, la cine sa ne ducem noi cu suferintele noastre neintelese, nu doar de catre semenii si fratii nostri, ci uneori nici chiar de catre noi insine, decat la El, la Cel care, in calitatea Sa exceptionala de Mare Preot, este si singurul care ne poate cuprinde in intelegerea Sa, ne poate compatimi si ajuta, prin serviciul Sau permanent de zi si noapte in fata Altarului de aur din cer.” (Scrisoarea CCVII)
