Epoca moderna a adus in inimile oamenilor multa teama si incertitudine. Astazi am ajuns sa-i cunoastem foarte bine si sa-i indragim pe aceia care au pasit in spatiul cosmic, dar ramanem orbi fata de suspinurile celor ce calca alaturi de noi in praful pamantului. Revistele ne spun totul despre „personalitatile” lumii, despre regi si regine, despre actori si cantareti, despre sportivi si recordmeni, dar cine-i mai baga in seama pe aceia care n-au incaput inca sub lumina reflectoarelor? Societatea citadina ne-a adunat in complexe de apartamente betonate, in care ne ducem existenta ca in veritabile cazemate.
Odinioara, cand traiam la sate sau la mahala, ii stiam pe toti cei de pe strada. Astazi nu ne mai cunoastem nici macar veciniii de palier. Am reusit paradoxul de a ne aduna pentru a ne instraina si mai mult unul de altul. Ne inghesuim in autobuz, in tramvaie, asteptand la cozi sau pe stadioane, dar traim singuratici, nebagati in seama de altii si neluandu-i in seama pe cei din jur. Ceea ce e si mai trist, am ajuns sa ne simtim singuri si in Biserici. Avem sali spatioase, coruri mari, orchestre numeroase, statii de amplificare, dar nu ne mai auzim gemand unul pe celalalt si nu ne mai cunoastem.
Am ajuns sa confundam calitatea cu cantitatea si ne-am pierdut in eforturi dedicate lucrurilor exterioare. Suntem obositi, epuizati si totusi constienti ca n-am facut inca ceea ce trebuie. Ceva lipseste din viata noastra. Abundenta exterioara ne-a saracit launtric. Ne traim fiecare egoismul nostru ingust si nedand nimic altora ne saracim in mod tragic pe noi insine. Ce-i de facut? Eu cred ca ne mai putem intoarce din drum si ca suntem chemati spre o alta forma de viata in care sa ne simtim toti membrii unei familii armonioase si pline de iubire. A venit vremea sa ne intoarcem la un stil de viata simplu si practic... la bune relatii cu ceilalti... la omenie si la intr-ajutorare frateasca!
