Intelegem anevoie ca din ciclul voios al desertaciunii nu se poate evada nici prin educatie, nici prin placeri, nici prin puterea politica sau economica si nici prin pozitii sociale. Atunci cand existenta noastra se reduce doar la sfera lucrurilor de "sub soare", totul este desertaciune si goana dupa vant. Lumina intelepciunii poate fi insa intrezarita dintr-o casa de jale. Acolo ne aducem aminte de sfarsitul oricarui om si ca scopul existentei se reduce nu la ceea ce adunam noi din desertaciune, ci la ceea ce se aduna in noi in timpul umblarii in ea. Atunci cand se rupe funia de argint, cand se sfarma vasul de aur cand se sparge galeata la izvor si cand se strica roata la fantana, tarana se intoarce in pamant, cum a fost, iar duhul se-ntoarce la Dumnezeu, care l-a dat, ducand la judecata chipul ce s-a modelat in noi prin tocmai umblarea noastra in desertaciunea lucrurilor de sub soare.
"Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată" (11:9), iar "judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (12:14). De aceea, împacă-te cu Creatorul tău, "până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce tărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat" (12:6-7). În lumina afirmațiilor Eclesiastului, oare putem evita întrebarea legată de rostul alergării noastre prin bucla fără șir a deșertăciunii? Iar dacă Dumnezeu a pus în om chiar și gândul veșniciei, oare cum ne pregătim pentru ceea ce ne așteaptă?
