„A fi în Cristos” nu înseamnă ceea ce înțeleg mulți, adică a avea iertarea păcatelor și, după aceea, a avea întrucâtva de-a face cu Isus, privind din când în când spre El, mulțumindu-I deseori sau îndreptând câteodată un suspin către El, sforțându-te să te gândești mereu la El, citind regulat Biblia, făcând rugăciuni și, în plus, având unele simțiri evlavioase. „A fi în Cristos” înseamnă a fi una cu El în toate; iar „a fi una cu El” începe la cruce; adică sunt răstignit împreună cu Cristos și îngropat împreună cu El – deci un om care nu se mai vede și despre care nu se mai aude nimic, căci a pierit în Isus și este mort pentru tot ce nu este din Cristos. Și cu un mort nu poate nimeni să aibă ceva de-a face, nici chiar diavolul. (Georg Steinberger, Mântuire deplină)
Din ce cauză, în mulți creștini, simțul spiritual este amorțit sau chiar inexistent? Este din cauza lipsei de înnoire a minții; iar lipsa de înnoire a minții se datorează unei consacrări deficitare. Nu am văzut niciodată un creștin consacrat deplin care să aibă un duh amorțit. Un astfel de creștin își trăiește viața ca o jertfă vie; cu cât mai profundă e consacrarea lui, cu atât mai ascuțit este simțul lui spiritual. Aceasta e datorită faptului că o asemenea consacrare Îi oferă Duhului Sfânt locul ce I se cuvine în biserică. Dacă însă consacrarea noastră e deficitară în vreo privință, locul cuvenit Duhului în biserică va fi blocat. Prin urmare, consacrarea totală este absolut necesară pentru a se preveni împotrivirea pasivă din partea credinciosului. (Watchman Nee, Simțul spiritual)
