Cea mai proeminentă caracteristică a adventismului este convingerea că adevărul nu este static, ci progresiv. Adventiştii continuă să caute, să cerceteze, să asculte, să revizuiască, să studieze şi să se roage, având convingerea că Dumnezeu poate să-i lumineze şi să le lărgească înţelegerea pe care şi-au format-o despre istoria mântuirii. Cartea creionează traseul adventismului pornind de la criza Marii Dezamăgiri (1844) şi întrebarea: „Ce este adventist în adventism?”, continuând cu criza predicării Evangheliei (Minneapolis, 1888) şi întrebarea: „Ce este creştin în adventism?” şi încheind cu criza generată de controversa modernist-fundamentalistă (1920), care s-a concentrat în jurul întrebării: „Ce este fundamentalist în adventism?”. Cele trei întrebări au fost reînviate de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XX-lea, iar răspunsurile au asigurat direcţiile majore de dezvoltare ale teologiei adventiste de după anii '50. În căutarea identităţii reprezintă prima încercare de a realiza un studiu cuprinzător asupra dezvoltării teologiei adventiste. Teza este aceea că identitatea specifică adventismului de ziua a şaptea nu este dată nici de acele doctrine care fac notă distinctivă, nici de acele convingeri împărtăşite cu alţi creştini, ci constă mai degrabă într-o combinare a ambelor seturi de înţelegeri, analizate în contextul marii lupte.
