Prin păcat, omul a adus un grav prejudiciu lui Dumnezeu, făcând o mare nedreptate şi încălcându-I atributele: sfinţenie, dreptate, bunătate, putere, înţelepciune. Dumnezeu, Judecătorul drept şi atotputernic, ar fi putut să aducă moartea ca plată a păcatului, dar prejudiciul, ar fi rămas acelaşi ca o mare datorie, şi nici Dumnezeu nu ar fi fost mulţumit sau satisfăcut, pentru că El n-are nicio plăcere şi nici nu doreşte moartea păcătosului. Printr-o dreptate, ca hotărâre juridică divină, pe care noi n-o înţelegem şi care-şi are explicaţia în Însăşi fiinţa lui Dumnezeu, care este dragoste, Dumnezeu Judecătorul a ales şi a hotărât să Se condamne pe Sine Însuşi la moarte şi să dea dreptate sau să-i îndreptăţească pe păcătoşi. E greu de înţeles că dreptatea lui Dumnezeu, gloria Lui, poziţia Lui cerească au fost date omului păcătos, iar vina celui păcătos, datoria lui, condamnarea lui dreaptă la moarte au fost preluate de Dumnezeu. Cum să înţelegem că omul făcut din ţărână şi vinovat de moarte a fost înălţat, nu numai în cer, ci chiar în divinitate, iar Dumnezeu din gloria Lui a fost condamnat ca păcătos şi omorât în mare suferinţă, în batjocură şi dispreţ, în cea mai adâncă josnicie. Dumnezeu S-a făcut om ca să poată muri, a fost făcut păcat şi a fost omorât ca păcătos, l-a graţiat pe Baraba, murind în locul lui, şi l-a dus pe tâlhar în paradis, ceea ce pentru noi este o nebunie, dar ceea ce a făcut este înţelepciunea şi puterea, dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu descoperită prin această Epistolă-Evanghelie paulinică. (Ion Socoteanu)
