Să nu ne ascundem după deget, doamnelor și domnilor: ceea ce scriu eu aici este un roman de consum. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu căutați aici răspunsuri la marile întrebări existențiale. Dar parcă cuprinde ceva din ceea ce am trăit sau am văzut în viață. Ei bine, eu caut tocmai aceste amintiri comune, generaționale, și încerc să le și explic. Și poate că fix asta e problema. Imaginați-vă că stăm la o masă la restaurantul „La Opt” din Oradea și vă vorbesc de zor despre un roman încă nescris, și asta după vreo șase beri „Vulturar” (vasăzică, oarecum confuz).
”Până acum, am avut dubii serioase că această carte merită să fie scrisă, acum însă cred că ascunde pe undeva un os care merita dezgropat.” (Ervin Székely)
Ce pot avea în comun dragostea, Securitatea și o neurotoxină? Cartea de față arată că mii de ițe, pe care păpușarul ventriloc – figura autorului, care se ițește el însuși printr-un metadiscurs neașteptat și hazliu – le manevrează cu măiestrie regizorală. Fiecare dintre personaje vine la vorbitor în fața cititorului, iar din suprapunerile acestor scurte și revelatoare monologuri, se încheagă romanul.
”Transferul de putere, schimbarea mentalităților, a măștilor și a discursurilor sociale, precum și transformarea realităților la trecerea dintre regimul comunist și postcomunism sînt reconstruite cu arta celui care nu doar le-a cunoscut, dar le-a și observat cu atenție și decantat cu nesfîrșită răbdare.” (Raluca Lazarovici Vereș)
