Cristos și cultura

„Tipurile principale de etică creștină, din această perspectivă teologică, sunt așadar: (1) tipul noii legi, (2) tipul legii naturale, (3) tipul sintetic sau arhitectonic, (4) tipul dualist sau oscilatoriu și (5) tipul conversionist.” (H. Richard Niebuhr)

Tipul legii noi [Cristos împotriva culturii]

Creștinismul noii legi este reprezentat în Noul Testament de prima evanghelie. O trăsătură specifică a felului în care prezintă moralitatea creștină este antiteza radicală între legea lui Dumnezeu, așa cum era ea cunoscută prin cultura ebraică, și legea proclamată prin Isus Cristos.

Tipul legii naturale [Cristosul culturii; tipul adaptaționist]

La cealaltă extremă a tipului noii legi, dar puternic înrudit cu el în anumite privințe, stă tipul legii naturale. Probabil că acest tip ar trebui numit tipul cultural, deoarece natura este cunoscută numai prin cultură ... .

Tipul arhitectonic [Cristos deasupra culturii]

Cel mai strălucit reprezentant individual în istoria creștinismului este Toma din Aquino, iar, ca reprezentant social, Biserica Romano-Catolică modernă. Sinteza pe care Toma o realizează între legea naturală și legea nouă, între valorile lumii de aici și cele ale lumii de dincolo, între imperativele culturii și cele ale Evangheliei este prea cunoscută pentru a mai necesita comentarii extinse.

Tipul oscilatoriu [Cristos și cultura în relație paradoxală]

Dacă imaginea parabolică presupusă în cazul tipului anterior este cea a catedralei gotice, simbolul care desemnează acest tip este cel al pendulului; fiecare mișcare într-un sens este ajustată de un impuls în sens opus, ca nu cumva să meargă prea departe.

Tipul conversionist [Cristosul care transformă cultura]

Acest tip este similar cu cel al noii legi prin aceea că face din Evanghelie punctul de pornire, dar funcția Evangheliei nu este gândită în sensul întemeierii unei noi societăți, ci transformarea celei existente. Această convertire presupune o revoluție radicală, în ultimă instanță metafizică și morală în natura ei, iar aici survine deosebirea de modelul legii naturale. Nicăieri Isus nu poruncește iubirea de dragul iubirii și nicăieri ea nu manifestă acea prevalență absolută a sentimentelor și emoțiilor nobile față de cele agresive, așa cum pare să sugereze ideea că în El și pentru El dragostea «trebuie să umple întregul suflet» sau că etica Sa este caracterizată de «idealul iubirii». Virtutea iubirii prezentă în caracterul lui Isus și ca poruncă a Lui este virtutea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui în Dumnezeu, nu virtutea iubirii de iubire. În preocuparea ei pentru păstrarea numeroaselor valori din trecut, cultura Îl respinge pe Cristos care le poruncește oamenilor să se bazeze pe har. Totuși, Fiul lui Dumnezeu este El însuși vlăstarul unei culturi religioase și îi trimite pe ucenici să Îi pască mieii și oile, care nu pot fi păziți fără activitate culturală. Acest dialog pornește de la afirmații și negații, reconstrucții, compromisuri și noi negații. Niciun individ și nicio biserică nu poate ajunge la un punct terminus în necontenita căutare a unui răspuns care să nu provoace o nouă reluare a dezbaterii. Totuși, orice încercare de a da un răspuns final se oprește într-un punct sau altul, nu doar din pricina insuficientelor cunoștințe de ordin istoric ale celui care îl formulează, situație în care se află orice om din istorie, sau din pricina slăbiciunii sale de a articula o construcție conceptuală, situație comună tuturor gânditorilor, ci și din convingerea și cunoașterea faptului că orice asemenea răspuns dat de o minte limitată – pe care orice credință, fie cât de mică sau de limitată, o evidențiază – ar fi un act de uzurpare a Domniei lui Cristos și care totodată ar presupune o violentare a libertății creștinilor și a istoriei fără concluzii a Bisericii în interiorul culturii. ... Ar trebui să presupunem, dacă am încerca să dăm răspunsul creștin, că suntem reprezentanții Capului Bisericii, nu mădulare ale trupului, că Îi reprezentăm rațiunea, nu că suntem supușii rațiunii Lui ca mâinile sau picioarele, ochii sau urechile, degetele artritice sau încheieturile anchilozate. Incapacitatea noastră de a formula răspunsul creștin nu este doar una eminamente relativă; unul poate fi mai capabil ca altul să formuleze răspunsul unei majorități a fraților săi creștini sau să se apropie mai mult de un răspuns mai elocvent sau mai adecvat.

Helmut Richard Niebuhr (1894–1962) este unul dintre cei mai importanți și influenți gânditori creștini ai secolului XX. Confesional, făcea parte din tradiția protestantă magisterială. A predat etică la Universitatea Yale, situându-se teologic în descendența unor gânditori precum Karl Barth și Ernst Troeltsch.

Număr de pagini: 274